Cuju 蹴鞠. Acest sport a fost mentionat pentru prima data in Zhan Guo Ce (un fel de cronica istorica) si de mai marele scribilor imperiali, Sima Qian, in a s-a lucrare Shiji, lucrare ce a fost scrisa in timpul Dinastiei Han (206 i.H.-220 d.H.). Multi atribuie inventarea jocului de catre miticul imparat Huang Di, cunoscut si ca Imparatul Galben, cu scopul de a-si antrena soldatii, dar alti sustin ca a fost inventat in Perioada Regatelor Razboinice (246-221 i.H.). Acest joc mai era cunoscut si sub denumirea de taju, zhuqiu sau tiyan, dar numele cel mai des folosit si mai cunoscut este cuju, care in traducere inseamna "loveste mingea" ( cu 蹴 -a lovii si ju 鞠 -mingea). Locul nasterii sale este considerata a fii orasul Linzi 臨淄, capitala a statului Qi 齊/齐 intre ani 859 -221 i.H, si unul dintre cele mai infloritoare orase ale vremii atat cultural cat si economic, iar de aici s-a raspandit in intreaga China si nu numai (Japonia, Coreea si Vietnam).
 |
| O macheta a orasului Linzi (in antichitate). |
 |
| Un ju chang si pozitia jucatorilor in teren |
 |
| Cuju in Dinastia Han |
In aceasta perioada se mentioneaza si un anume Xiang Chu, care moare datorita dragostei sale pentru acest cuju. Acest Xiang Chu este recunoscut ca primul fan atestat documentar al acestui sport, si prin urmare al fotbalului. In timpul vietii, cand devenise grav bolnav, Xiang si-a cautat tratament de la un cunoscut doctor local, Chunyu Yi. Acest doctor i-a sugerat sa nu mai faca efort fizic deoarece starea sanatati lui nu ii mai permitea acest lucru, riscand chiar sa moara. Deoarece Xiang Chu era un mare fan al cuju-lui, a continuat sa practice acest sport in ciuda avertizarilor doctorului. Astfel situatia s-a medicala sa agravat, iar in scurt timp a decedat.
 |
| Imparatul Taizu Song (centru) jucand cuju cu Zhao Pu. |
Daca in timpul Dinastiei Han, cuju se juca cu "porti" la capetele terenului (acele jushi), in aceste trei dinastii, jocul se schimba radical.Tot in aceasta perioada apar si doua publicatii legate de acest joc: un manual cu reguli ale cuju-lui si unul cu ilustratii.
In perioada Dinastiei Song, apare si prima asociatie de cuju, numita Qi Yun She 齐云社 sau Yuan She, aceasta fiind considearata totodata si prima asociatie din lume. Tot ei erau cei care organizau in fiecare an un campionat national de cuju numit Shanyue (山岳正赛, Shan Yue Zang Sai), si care era organizata pentru a se vedea nivelul atins de catre practicantii acestui sport. Pentru a putea participa la aceasta competitie, sportivul trebuia sa plateasca o taxa, iar la finalul campionatului, castigatorii primeau un certificat care sa ateste talentul si calitatile sale sportive.
 |
| Teren de cuju din timpul Dinastiei Song. In mjlocul terenului se vede poarta cu zhengsai |
Acum sa explic putin felul in care se juca cuju in perioada acestor trei dinastii mai inainte mentionate. Golurile nu se mai inscriu introducand mingea in jushi-ul adversarului, ci intr-o poarta aflata la mijlocul terenului, si care consta din doi stalpi de peste 10 metri fiecare, iar in mijlocul lor era intinsa o plasa cu un orificiu ce avea diametrul de 40 cm, si care se numea "zhengsai" sau "ochiul boului". Prin acest zhengsai se introducea mingea, iar echipa care inscria in acest mod, de cele mai multe ori, era declarata invingatoare. O echipa putea sa aiba intre doi sau zece membri!
Mingea de cuju din perioada Dinastiei Song avea foarte multe similaritati in ceea ce priveste marimea si forma sa, cu mingea de fotbal actuala. Era facuta prin coaserea pe interior a 12 piese (in forma de pentagon) din piele de bovina, iar in interior se afla o vezica urinara care era umflata cu aer. Sa desoperit ca inainde de Dinastia Tang, mingile erau construite din 4 si mai tarziu 6 bucati de piele, avand interiorul lor umplut cu par de animal, si ca in aceasta dinastie (n.r. Tang) se face trecerea de la mingea solida si umpluta cu par, la cea usoara si umflata cu aer. Mingea din perioada Tang era construita tot cu vezica urinara in interior dar cu invelis format din opt bucati de piele si cusute pe exterior.
 |
| Replici ale mingilor de cuju folosite de-a lungul vremii |
In imaginea de mai sus se afla patru replici ale mingilor ce erau folosite de-a lungul timpului in meciurile de cuju. Dupa cum se observa in imagine apar deasupra fiecarei mingi cifre de la 1 la 4, iar cel care a editat aceasta imagine, a vrut probabil sa arate evolutia mingei. Daca este asa, atunci acele cifre sunt puse gresit! Ordinea corecta ar fi 2, 3, 1 si 4, deoarece se vede clar din cate piese / bucati de piele sunt construite. Prima minge construita vreodata a fost facuta din patru piese, iar in imagine cea de la cifra nr. 2 este din patru piese, urmeaza 3 care e din sase piese, 1 din opt piese si 4 din doisprezece piese. Spun asta pentru ca de fiecare data cand mingea a evoluat i s-a mai adaugat cateva piese de piele in plus.
Pentru acest joc recomand un documentar in limba engleza, al televiziunii chineze CCTv 9 International, si in care se prezinta istoria, regulile si cateva segvente despre un meci de cuju. In documentar mai apare si directorul Muzeului de Fotbal din Linzi, iar documentarul e in trei parti a cate 8 min fiecare: Partea I, Partea II si Partea III.
Pentru acest joc recomand un documentar in limba engleza, al televiziunii chineze CCTv 9 International, si in care se prezinta istoria, regulile si cateva segvente despre un meci de cuju. In documentar mai apare si directorul Muzeului de Fotbal din Linzi, iar documentarul e in trei parti a cate 8 min fiecare: Partea I, Partea II si Partea III.
Kemari 蹴鞠. Este un sport traditional japonez asemanator fotbalului, cunoscut in Japonia si sub numele de shukiku. Origine sportului e putin neclara dar radacinile sale par a fii din cuju. Pana si caracterele folosite pentru a descrie acest joc sunt identice cu cele a cujului " 蹴鞠 ". Se pare ca a fost introdus in anul 600 i.H., in perioada Asuka, iar azi mai pot fi vazut la diferite festivale ce se tin la templele shintoiste. De obicei sunt opt jucatori care formeaza un cerc, iar obiectivul acestora e sa tina mingea in aer si sa nu o lase sa cada la pamant. Terenul de joc este de cca. 6-7 m², si poarta numele de kakari. Mingea se numeste mari, si este facuta din piele de caprioara umpluta cu boabe de orz pentru a i se da forma. Dupa ce i s-a dat forma, boabele sunt scoase iar mingea este cusuta cu piele de cal. Persoana care loveste mingea se numeste mariashi, si care, pentru a se putea tine mari in aer mai usor de catre ceilalti jucatori, este nevoit sa o loveasca (n.r. mingea) foarte usor.
Mai jos am postat un videoclip cu un meci de Kemari.
Jocul de kemari.
 |
| Minge de in gasita intr-un mormant egiptean. |
In Egipt s-au gasit numeroase artefacte care furnizau dovezi ca in anul 2.500 i.H. se juca un joc asemanator fotbalului, si care din pacate nu se stie care erau regulile sale. La Beni-Hassan s-a descoperit o serie de picturi in care apar infatisate un grup de fete ce joaca un joc cu mingea asemanator handbalului, dar celebrul arheolog Zahi Hawass sustine, ca tot acel grup de fete apare intr-o alta scena lovind mingea cu piciorul. Mingea din dreapta este de in si a fost gasita intr-un mormant, dar pentru a putea sarii, egiptenii mai faceau si mingi din tendoane de animal, care erau rasucite pana i se dadea forma unei sfere, iar la final totul era invelit intr-un strat de piele, care de cele mai multe ori era de caprioara. Cei drept se stiu foarte putine despre mingile egiptene. In Europa cea mai veche marturie legata dspre un joc asemanator fotbalului vine de pe coasta Dalmatiei. La inceputul anului 1947, in tinutul Sinjska (Croatia, pe atunci Iugoslavia), arheologul amator Josip Bepo Britvic, descopera in urma sapaturilor de la dealul Gardun langa Trilij, pe o fatada, un jucator de fotbal ce tine a in mana o minge.
 |
| Replica a fatadei unde este infatisat Gaius Liberius |
Fatada pare a fi din secolul al XVII-lea i.H., iar in opinia lui Britvic, fotbalul se practica pe aceste meleaguri cu 2.000 de ani inainte de Hristos.
Se pare ca tineri dalmatieni se bucurau de acest sport, pasand unul altuia o minge facuta din piele sau blana de taur, si asta cu mult inaintea cuceriri romane a Dalmatiei. Abia in 1970, dupa lungi cercetari in care Josip Bepo Britvic aduna informati ce vor face teoria sa de necombatut, isi exprima punctul de vedere legat de acea reprezentare de pe fatada, si de faptul ca aici s-ar fi jucat pentru prima data, pe continentul european, fotbal. Pana si FIFA s-a declarat interesata de teorie comfirmandu-i credibilitatea.
Se pare ca tineri dalmatieni se bucurau de acest sport, pasand unul altuia o minge facuta din piele sau blana de taur, si asta cu mult inaintea cuceriri romane a Dalmatiei. Abia in 1970, dupa lungi cercetari in care Josip Bepo Britvic aduna informati ce vor face teoria sa de necombatut, isi exprima punctul de vedere legat de acea reprezentare de pe fatada, si de faptul ca aici s-ar fi jucat pentru prima data, pe continentul european, fotbal. Pana si FIFA s-a declarat interesata de teorie comfirmandu-i credibilitatea.
Tanarul personaj scluptat pe acea fatada se numeste Gaius Liberius, si se pare ca a trait si jucat fotbal prin apropiere de orasul Trilj. La Sud de orasul Trilj, la 1 km departare se afla dealul Gardun pe care este aplasat Trilurium, o asezare fortificata a ilirilor, si zona de unde s-a extras acea fatada in care apare Gaius Liberius. Dupa cucerirea romana aici se construieste un castru ce va avea menirea sa apere intrarea in Valea Cenei dinspre Sud.
 |
| Fatada originala cu Gaius Liberius, si unde se vede clar tinanad in mana o minge. |
 |
| Imagine de la Beni-Hassan (Egipt), In care apare un grup de fete ce arunca o minge una catre alta. |
Episkyros ἐπίσκυρος. Cunoscut si ca ephebike sau epikoinos, a fost un joc cu mingea ce era practicat in Grecia Antica . Astazi exista putine date, dar se stie ca era jucat de doua echipe a cate 12 sau 14 jucatori, si care acuncau mingea peste adversari pana cand una dintre tabere reuseau sa o treaca dincolo de linia de fund a adversarilor. Jocul seamana cu rugby-ul de astazi, iar in teren erau trasate trei lini albe. Una la centru, si cate una in spatele fiecarei echipe (linia de fund). In episkyros era permis pe langa picioare si folosirea mainilor, iar jocul era practicat atat de catre barbati cat si de catre femei. Indiferent de de sexul celor care il practicau, grecii jucau acest joc, ca de altfel mai toate sporturile, in pielea goala. Chiar daca pare un simplu joc cu mingea, episkyros era foarte violent, cel putin in Sparta unde se practica o forma a jocului si care se desfasura in timpul unui festival anuala a orasului. Alte jocuri cu mingea pe care grecii antici le practicau erau: sphairomachia, aporrhaxis, phaininda si ouranian. Mingea folosita de greci era fabricata dintr-o vezica urinara de porc, si invelita strans in piele (porc sau caprioara). Dar inainte de asta se folosea si o minge din par si panza, invaluite cu sfoara si cusute impreuna.
 |
| Basolerief din marmura de la Muzeul National de Arheologie din Atena, in care apare un "fotbalist" antic. |
Harpastum. Sau cum il mai numeau romanii, "jocul cu mingea mica". Se stie ca era un joc foarte violent, conform relatarilor despre acest sport, si ca ar avea origini grecesti, fiind considerat o versiune latinizata a phainindei sau a episkyros-ului.
 |
| Basolerief ce reprezinta un joc de phaininda. (Muzeul National de Arheologie din Atena) |
Romanii jucau mai multe jocuri cu mingea, si cu diferite forme de mingi atat solide cat si umflate cu aer. Exista referinte istorice in care se spune despre baieti romani care "bateau" fregvent mingea pe strazile Romei. Cicero a descris un caz in care un om a fost ucis in timp ce se berberea la o frizerie. Barbierul i-a taiat gatul din cauza unei mingi sutate de un copil, si care l-a lovit in timp ce-l berberea pe nefericit.
Fotbalul de gloata (Mob Football). Acest nume este dat mai multor soiuri de fotbal medieval ce au aparut in Europa acelei perioade (medievale). Fotbalul de gloata se distinge de celelalte sporturi cu mingea de pana acum prin faptul ca are un numar nelimitat de jucatori, si foarte putine reguli
Indiferent de origine, aceste sporturi in Evul Mediu au devenit sarbatori anuale si aveau tendinta de multe ori ca jocul sa scape de sub control, devenind adevarate revolte. Jocul implica participarea oamenilor din doua localitati legate intre ele sau doua grupuri din aceias localitate dar din parti opuse, si incercarea de a duce mingea dintr-o parte in alta a localitati sau a localitatilor. Datorita faptului ca era un joc galagios, multe capete incoronate vor semna decrete ce interziceau aceste manifestari. Fotbalul de gloata a fost imortalizat in scrierile sale de insusi William Shakespear in a sa The Comedy of Errors : "Am I so round with you, as you with me, That like a foot-ball you doe spurne me thus: You spurne me hence, and he will spurne me hither, If I last in this seruice, you must case me in leather. ".
Astazi mai exista in unele parti ale Marii Britanii in care se mai joaca niste versiuni a fotbalului de gloata, iar cele mai celebre fiind: Jocul Ba (Kirkwal Ba' game) la Orkney Islands (Scotia) si Royal Shrovetide Football la Ashbourne (Anglia).
Iata cateva segvente ale acestor doua jocuri:
Un meci de Ba game
Un meci de Royal Shrovetide Football
La Soule. Cunoscut si La Choule, este un sport traditional de echipa care isi are originea in Normandia, Bretania si Picardia, adica partea de N-V a Frantei. Se crede ca isi trage radacinile din harpastum-ul roman, introdus aici de catre legiunile romane odata cu, cucerirea acestor zone. Mingea se numea soule, si putea fi solida sau goala pe interior, facute din piele sau lemn. Cele facute din piele puteau fi umplute cu: fan, tarate, muschi sau par de cal. Existau momente cand soule era ornamentat cu canafi (ciucuri), sau erau facuta din vezica de porc si umpluta cu fan. In unele cazuri chiar si un butuc de lemn putea fi luat in considerare drept minge.
Prima atestare documentara apare in 1147, cand un document face referire la plata unei sume de bani pentru sapte mingi de mari dimensiuni. La soule se juca de regula la sarbatorile importante: Paste, Craciun, de ziua hramului unei biserici, la nunti sau chiar duminica dupa slujba religioasa de la biserica.
Jocul putea fi agresiv, de cele mai multe ori chiar violent. Se permitea zgarieturi, muscaturi, pana si lovituri de pumn. La Soule are mai multe versiuni de joc, in unele pe langa maini si picioare se folosesc si bastoane pentru a lovi mingea (click aici). Regulile jocului sunt relativ simple. Deobicei se juca intre doua echipe din parohii diferite, iar scopul meciului era sa se inscrie fie prin ducerea mingii (soule) in fata propriei biserici, sau ducerea in fata bisericii taberei adverse. Punctul de incepere a unui meciului si locul de inscriere putea varia in functie de deciziile luate inaintea meciului. De obicei se incepea de la granita dintre cele doua parohii (centrul unui oras, cimitir, castel sau o pajiste dintre doua localitati) si se putea termina: in fata unei biserici, la un zid anume, copac sau orice altceva. Echipele erau formate din cate 20 sau 200 de jucatori de fiecare parte, dar exista documente care atesta ca erau si cate trei parohi implicate intr-un singur meci. La Auray se spune ca la un meci de la soule participasera 16 parohii, ceea ce putea aduna mai mult de 500 de jucatori. Acest joc cu toate ca era apreciat de catre multime, a fost in dese randuri interzis de catre diversi monarhi sau clerici, iar cu toate astea la soule a continuat sa se practice.
O segventa dintr-un meci de la soule.
Punctarea la un copac in la soule
Calcio Fiorentino. Este o forma timpurie de fotbal care isi are originea in Italia secolului al XVI lea. Piazza Santa Croce din Florenta este leaganul acestui sport cunoscut si ca giuoco del calcio fiorentino, sau mai simplu calcio, care tradus inseamna "a suta", iar primul regulament oficial al jocului a fost publicat in 1580, de catre contele florentin, Giovanni de' Bardi.
Meciul de calcio se juca intre doua echipe a cate 27 de jucatori asezati pe patru randuri (ultimul rand era compus din trei jucatori, iar aceia erau portarii), pe un teren rectangular, a carei lungime era de doua ori latimea sa. Golurile se dadeau prin aruncarea mingii intr-un loc desemnat din perimetrul terenul de joc, iar in teren mai exista un arbitru principal cu sase asistenti si un maestru al arenei. Un meci dureaza 50 de minute iar echipa care inscrie cele mai multe puncte sau cacce, asa cum se mai numesc, castiga. Initial acest sport era rezervat aristrocratilor bogati, care il jucau in fiecare seare intre Boboteaza si postul Pastelui. Erau chiar si papi care precticau acest sport. Papa Clement al VII lea, Leo al IX lea si Urban al VIII lea, erau recunoscuti ca mari iubitori si practicanti de calcio. Timp de doua secole calcio fiorentino nu sa mai jucat, iar asta se intampla pana in 1930, cand s-a reinceput din nou sa se organizeze meciuri. Astazi se mai joaca in Piazza Santa Croce trei meciuri pe an, in a treie saptamana a lunii iunie. Echipele participante sunt:
Mai trebuie spus ca intr-un meci de calcio fiorentino, sunt admise diverse lovituri in diferite zone ale corpului cu exceptia capului.
Calcio Fiorentino
Aqsaqtuk. Exista relatari din 1586, in care se vorbeste despre niste marinari englezi aflati sub comanda exploratorului John Davis, ajunsi la tarmurile Groelandei, si care au mers pe uscat sa joace o forma primitiva de fotbal cu populatia indigena, eschimosii (inuiti).
Mai tarziu apar rapoarte care vorbesc despre un joc inuit jucat pe gheata, si care poarta numele de aqsaqtuk (in traducere fotbal pe gheata). Nimeni nu stie cu exactitate de cat timp populatia inuita joaca acest joc, si cu toate astea, aqsaqtuk, cunoscut si ca akraurak sau aqijut, este mentionat in legendele si miturile inuitilor, de-a lungul a sute de ani. Unii inuiti cred ca spiritele mortilor calatoreau spre lumina nordului (aurora boreala) si jucau un joc de fotbal etern cu un craniu de morsa pe post de minge. Un meci de aqsaqtuk este jucat de doua echipe, care au un numar variabil de jucatori, si care sunt asezate fata-n fata in linii paralele la momentul inceperi jocului. Mingea era sutata intre cele doua linii pana cand trece una din ele, iar apoi cei care au primit golul se napustec asupra liniei adversarilor pentru a inscrie.
Marimea terenului de joc poate ajunge la dimensiuni impresionante, existand o legenda care spune ca o data s-a jucat un meci de "fotbal pe gheata" intre doua sate, iar lungimea dintre linii era de 10 mile.
In mod normal cele doua echipe poarta nume de pasari, iar de cele mai multe ori, numele sunt Ptarmiganii (de la ptarmigan) si Cozile Lungi (probabil de la skua cu coada lunga). In timpul verii cele doua echipe jucau un meci in care cei de la Cozile Lungi erau asezati in teren cu fata spre apa si Ptarmiganii cu fata spre uscat, deoarece acestea sunt habitatele preferate de pasarile in cauza. Cele doua tabere pe langa a lovi mingea se apucau si de cantat, incercand prin felul acesta sa-si deconcerteze adversarii. Odata meciul terminat, toti jucatori se adunau intr-un iglu de mari dimensiuni, numit si qaggi, unde sarbatoreau impreuna.
In imaginea de mai sus apare o scena de joc si o minge. Mingea este din piele de ren caribu umpluta cu seminte si cusuta cu tendon, are are 10 cm in diametru si este turtita. A fost achizitionata in 1970, de la o cooperativa inuita, si expusa in muzeu . Alte mingi erau confectionate din piele de animal si oase de balena, umplute cu muschi, par, rumegus sau pene.
Pahsaheman.Prima atestare documentara a acestui joc vine din 1610, cand, cativa dintre colonistii care au intemeiat Jamestown (prima asezare de colonisti pe continentul nord-american) au intrat in contacat cu indienii din zona. Henry Spelman capturat fiind de indieni si crescut de ei in perioada 1609-1610, spunea despre indieni lui Pocahontas:
"....They use beside football play, which wemen and young boyes doe much play at. The men never. They make ther Gooles as ours only they never fight nor pull one another doune (Arber 1910: CXIV).... "
De fapt acest joc al indienilor nativi americani, se juca cu mult timp inaintea aparitiei colonistilor englezi. Pahsaheman are mai multe variente de joc si mai este cunoscut prin alte parti ca "pasuckquakohowauog", care in traducere din limba indienilor Narraganset, inseamna "ei s-au intalnit pentru a juca mingea cu piciorul" Un meci de pahsaheman se putea juca de regula intre doua echipe de barbati, doua echipe de femei sau de multe ori meciuri intre o echipa de barbati contra uneia de femei. Exista cazuri cand intr-o echipa se aflau barbati si femei deopotriva, iar in alte triburi era suficiet a se marca un singur gol pentru a se declara o echipa castigatoare.
Relatarea urmatoare apartine unor batrani, Willard Thomas si Bessie Snake ( la inceputul sec. XVIII):
"....they used a soft ball made of deer skin stuffed with hair, about the size of a soft ball. A team had men and women both on it. The rule was the women could throw it, but the men had to kick it. They had a line at the end of the field and the one who got the ball across that line scored a point. It took one score to win. It was really a rough game. They had betting on that game. The field was a little over 100 yards long. They started the game by a man throwing the ball up among a bunch of men and women out in the center. Men could catch the ball, but couldn't throw it; they had to pass it by kicking it. Men got their shirts torn up and everything else. A bunch of women would grab him and keep him from kicking the ball...."
Exista o alta relatare, si poate cea mai importanta, data de Nora Thompson Dean, Asociatiei Tinutului Lenape (Lenape Land Association) in 1971, si in care se gasesc cateva date importante despre felul cum se juca pahsaheman de catre indienii Lenape. Mingea pe care o foloseau purta numele de "pahsahikirn", si era facuta din piele de caprioara, avea o forma alungita ca mingea de rugby, si era umpluta cu par de cerb. Avea un diametru de aproximativ 23 de centimetri. La fiecare capat de teren se aflau portile, care constau din doi stalpi cu diametrul de 13-15 cm, inalti de aproximativ 4,50 m si care erau asezati la 2 m unul de celalalt. Era cazuri cand in loc de stalpi, portile puteau fi doi copaci curatati de crengi. Terenul de joc nu avea o marime anume si nu avea nici linii care sa marcheze suprafata sa. Echipele erau doua la numar, una numai barbati si cealalta numai femei, iar fiecare echipa putea avea cati jucatori vroiau, cu conditia ca, copiii sa nu participe intr-un meci, deoarece era un joc dur si se puteau alege cu rani serioase. Meciul incepea cand un barbat sau o femeie in varsta se duceau la mijlocul terenului si aruncau mingea in sus. Cam cum se face astazi la baschet. In acel moment ambele echipe sar pe minge si o lovesc in directia portii echipei adversare. Un barbat nu putea purta mingea in maini si nici sa paseze cu mainile, dar i se permitea totusi sa o prinda. In cazul cand intercepta o minge, el era obligat sa stea pe locul unde a prins mingea si sa o suteze fie inapoi spre poarta s-a, fie sa o paseze cu piciorul unui coechipier. Tot barbatul, nu avea voie sa prinda sau sa faca un tackling unei femei care avea mingea, dar avea totusi dreptul sa o impiedice sa pasese, si sa loveasca mingea chiar din mainile ei. Femeile puteau folosi atat mainile cat si piciorele, puteau alerga cu ea in mana, pasa sau suta cu piciorul. Daca barbatul nu avea voie sa prind sau sa faca un tackling unei femei cu mingea, ei bine, femeile nu aveau nici o restrictie de genul acesta. Scorul meciului era tinut de catre o persoana in varsta, folosind 12 betisoare a cate 6 cm lungime. La fiecare gol inscris de catre o echipa, primea in dreptul ei cate un betisor, iar in caz de egalitate (6 bete la 6) se juca pana ce una dintre echipe mai inscria un gol, asa ca-n zilele noastre cu regula golului de aur.
Jocurile se jucau doar primavara, deoarece batranii considerau ca e un pacat mare sa se joace in alte perioade ale anului. Sezonul jocurilor incepea prin martie sau aprilie si se incheia le mijlocul lunii iunie. Era o regula, ca la ingeputul primului meci din an, cateva persoane in etate faceau o rugaciune catre Creator, in semn de multumire, iar la sfarsitul ultimului meci din an, unele femei varstnice luau mingea, faceau o rugaciune si pe urma o deschideau lasand ca parul de cerb din ea sa cada pe pamant. Pielea era data pentru pastrare unei alte persoane, ca in sezonul urmator sa mai poata fi folosita din nou, asta in cazul in care se mai putea refolosii si nu era grav deteriorata.
Marn Grook. Pe continentul australian exista cateva triburi aborigene care practica o serie de jocuri de prindere si sutare a unor mingi umplute si caruia istorici le-a dat un numele generalizat de marngrook (Marn Grook), care tradus inseamna "jocul cu mingea".
Cel mai vechi document scris in care se face referire la jocul practicat de aborigeni, este o anecdota din cartea The Aborigines of Victoria, a lui Robert Brough-Smith, in care este citata afirmatia unei persoane pe nume Richard Thomas, si care spunea ca in 1841, in Victoria (Australia), fusese martorul unui joc pe care aborigeni il jucau: "The men and boys joyfully assemble when this game is to be played. One makes a ball of possum skin, somewhat elastic, but firm and strong. The players of this game do not throw the ball as a white man might do, but drop it and at the same time kicks it with his foot. The tallest men have the best chances in this game. Some of them will leap as high as five feet from the ground to catch the ball. The person who secures the ball kicks it. This continues for hours and the natives never seem to tire of the exercise.".
Se crede ca era un joc ce era jucat la adunari sau sarbatori, de aproape 50 de jucatori. General vorbind, cei care au observat aceste jocuri sustin ca este un fel de fuziune intre lovirea unei mingi cu piciorul inainte ca ea sa atinga pamantul (acest procedeu se numeste punt kick) si prinderea uneia (n.r. minge). Ce este curios la Marn Grook, e lipsa unui odiectiv al echipei, aici "a inscrie" sau "a puncta" nu exista, si nici castigator. Singurul obiectiv era sa nu se lase ca mingea sa atinga pamantul. Chiar daca Marn Grook se juca doar in statele Victoria si Noul Wales de Sud (New South Wales), s-a descoperit ca tribul Walpiri din Australia Centrala, juca un joc asemanator cu o minge din piele de opossum si pe care ei o numesc pultja.
Aici un scurt videoclip despre Marn Grook: Enter.
Ki-o-rahi. Este un joc maori pre-european din Noua Zeelanda (Aotearoa in lb. maori), care are foarte multe asemanari cu rugby-ul. In trecut ki-o-rahi era folosit ca un antrenament de lupta, de catre temutii razboinici maori. Un meci este jucat de doua echipe a cate sapte jucatori, pe un teren circular compus din mai multe zone, iar scopul jucatorilor este sa puncteze atingand "pou" sau "tupu" cu o "ki" (minge de in folosita in acest sport).
Terenul pentru ki-o-rahi este compus din urmatoarele cinci zone:
Una dintre echipe se numeste Ki Oma, si este cea care apara tupu, iar cealalalta se numeste Taniwha, si sunt aceia care arunca cu o ki din zona Te Roto inspre tupu pentru a puncta.
Ki Oma, are voie sa stea doar in zonele Pa Wero, Te Ara si Te Ao, iar cei din Taniwha doar in zonele Te Roto si Te Ao. Lovitura de incepere este data din zona Te Marama de catre un Ki Oma, cu un sut inspre Pa Wero. Cei din Ki Oma pot inscrie doar atingand pou cu mingea (ki), si asta cate un jucator odata. Spre exemplu un jucator poate atinge un pou cu ki si pe urma o paseaza unui alt coechipier care la randul lui poate atinge un pou, inscriindu-se astfel 2 puncte. Dupa asta, pentru siguranta, mingea este dusa imediat spre zona Pa Wero. Cei din Taniwha pot inscrie doar atingand tupu prin aruncarea mingii inspre el, si asta doar din zona Te Roto. Un meci de Ki-o-Rahi e impartit in patru reprize a cate 10 minute, iar dupa fiecare repriza echipele isi schimba indentitatea. Cei de la Ki Oma devin Taniwha si vice versa. Se spune ca cei sapte pou reprezinta cele sapte stele ale Matariki ( constelatia Pleiadelor), cele care dau semnalul inceperii Anului Nou maori. De fapt exista o legenda care leaga Matariki de ki-o-rahi, si in care se spune cum ca o data, o patupaiarehe (un fel de zana) a rapit-o pe frumoasa sotie a lui Rahi Tu Taka Hina (Rahi), Te Arakurapakewai (Te Ara). Acesta dorind sa isi salveze sotia pleaca in cautarea ei, infruntand numeroase pericole, si de multe ori fiind aproape de moarte. In cele din urma este salvat de catre tatal sau Eru, care a invocat o vraja ce-l va feri de toate pericolele. Cand Rahi la un momentat, spune legenda, a privit spre cer si a observat cele sapte stele ale Matariki, care se spune ca la ajuta sa scape de probleme si sa atinga Marama, ceea ce in limba maori inseamna iluminare.Cei interesati sa afle intreaga legenda intrati aici.
Acest joc, in trecut nu numai ca era pentru antrenamentul razboinicilor maori dar era extrem de util in ai forma pe tineri in a deveni razboinici, iar regulile sale puteau varia de la un trib la altul. In 1870, englezi au introdus in Noua Zeelanda rugby-ul, si odata cu asta a interzis in scoli sa se mai practice ki-o-rahi. Mai tarziu in 1888, s-a alcatuit prima echipa nationala de rugby a Noii Zeelande, iar absolut toti jucatorii erau nativi maori, fosti practicanti de ki-o-rahi, si tot in acea perioada sa decis ca emblema echipei sa fie o feriga argintie (feriga argintie apare si in legenda mai sus amintita). Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Printesa Te Puea Herangi, incurajeaza populatia maori sa reanvie jocurile traditionale, si astfel, de atunci si pana astazi, ki-o-rahi continua sa se practice.
Pentru cei interesati sa vedeti un videoclip despre cum se joaca Ki-o-Rahi si care sunt regulile lui, intrati aici : Partea I si Partea II.
Ar mai fi ceva de spus despre jocul georgian lelo burti si cel indian yubi lakpi, ambele foarte asemanatoare cu rugby-ul, dar ma opresc aici ca si asa am lungit mult acest articol. Dar totusi va las un videoclip cu segvente doar despre lelo burti, deoarece cu yubi lakpi nu am putut gasi: Enter.
Cea mai veche minge din piele gasita intacta. Fabricata pe la mijlocul sec. XVI.
 |
| Cateva tipuri de soule (mingi) si un meci de La Soule pe o strada. Mingea din centru jos este piesa expusa in muzeu,si este una dintre cele mai vechi soule gasite. |
Jocul putea fi agresiv, de cele mai multe ori chiar violent. Se permitea zgarieturi, muscaturi, pana si lovituri de pumn. La Soule are mai multe versiuni de joc, in unele pe langa maini si picioare se folosesc si bastoane pentru a lovi mingea (click aici). Regulile jocului sunt relativ simple. Deobicei se juca intre doua echipe din parohii diferite, iar scopul meciului era sa se inscrie fie prin ducerea mingii (soule) in fata propriei biserici, sau ducerea in fata bisericii taberei adverse. Punctul de incepere a unui meciului si locul de inscriere putea varia in functie de deciziile luate inaintea meciului. De obicei se incepea de la granita dintre cele doua parohii (centrul unui oras, cimitir, castel sau o pajiste dintre doua localitati) si se putea termina: in fata unei biserici, la un zid anume, copac sau orice altceva. Echipele erau formate din cate 20 sau 200 de jucatori de fiecare parte, dar exista documente care atesta ca erau si cate trei parohi implicate intr-un singur meci. La Auray se spune ca la un meci de la soule participasera 16 parohii, ceea ce putea aduna mai mult de 500 de jucatori. Acest joc cu toate ca era apreciat de catre multime, a fost in dese randuri interzis de catre diversi monarhi sau clerici, iar cu toate astea la soule a continuat sa se practice.
O segventa dintr-un meci de la soule.
Punctarea la un copac in la soule
Calcio Fiorentino. Este o forma timpurie de fotbal care isi are originea in Italia secolului al XVI lea. Piazza Santa Croce din Florenta este leaganul acestui sport cunoscut si ca giuoco del calcio fiorentino, sau mai simplu calcio, care tradus inseamna "a suta", iar primul regulament oficial al jocului a fost publicat in 1580, de catre contele florentin, Giovanni de' Bardi.
 |
| Ilustratie a unui meci de calcio fiorentino din 1688. |
- Santa Croce, cunoscuti ca Albastri ( Azzurri).
- Santa Maria Novella, cunoscuti drept Rosii (Rossi).
- Santo Spirito, Albii (Bianchi).
- San Giovanni, Verzii (Verdi).
Mai trebuie spus ca intr-un meci de calcio fiorentino, sunt admise diverse lovituri in diferite zone ale corpului cu exceptia capului.
Calcio Fiorentino
Aqsaqtuk. Exista relatari din 1586, in care se vorbeste despre niste marinari englezi aflati sub comanda exploratorului John Davis, ajunsi la tarmurile Groelandei, si care au mers pe uscat sa joace o forma primitiva de fotbal cu populatia indigena, eschimosii (inuiti).
In mod normal cele doua echipe poarta nume de pasari, iar de cele mai multe ori, numele sunt Ptarmiganii (de la ptarmigan) si Cozile Lungi (probabil de la skua cu coada lunga). In timpul verii cele doua echipe jucau un meci in care cei de la Cozile Lungi erau asezati in teren cu fata spre apa si Ptarmiganii cu fata spre uscat, deoarece acestea sunt habitatele preferate de pasarile in cauza. Cele doua tabere pe langa a lovi mingea se apucau si de cantat, incercand prin felul acesta sa-si deconcerteze adversarii. Odata meciul terminat, toti jucatori se adunau intr-un iglu de mari dimensiuni, numit si qaggi, unde sarbatoreau impreuna.
In imaginea de mai sus apare o scena de joc si o minge. Mingea este din piele de ren caribu umpluta cu seminte si cusuta cu tendon, are are 10 cm in diametru si este turtita. A fost achizitionata in 1970, de la o cooperativa inuita, si expusa in muzeu . Alte mingi erau confectionate din piele de animal si oase de balena, umplute cu muschi, par, rumegus sau pene.
Pahsaheman.Prima atestare documentara a acestui joc vine din 1610, cand, cativa dintre colonistii care au intemeiat Jamestown (prima asezare de colonisti pe continentul nord-american) au intrat in contacat cu indienii din zona. Henry Spelman capturat fiind de indieni si crescut de ei in perioada 1609-1610, spunea despre indieni lui Pocahontas:
"....They use beside football play, which wemen and young boyes doe much play at. The men never. They make ther Gooles as ours only they never fight nor pull one another doune (Arber 1910: CXIV).... "
Relatarea urmatoare apartine unor batrani, Willard Thomas si Bessie Snake ( la inceputul sec. XVIII):
"....they used a soft ball made of deer skin stuffed with hair, about the size of a soft ball. A team had men and women both on it. The rule was the women could throw it, but the men had to kick it. They had a line at the end of the field and the one who got the ball across that line scored a point. It took one score to win. It was really a rough game. They had betting on that game. The field was a little over 100 yards long. They started the game by a man throwing the ball up among a bunch of men and women out in the center. Men could catch the ball, but couldn't throw it; they had to pass it by kicking it. Men got their shirts torn up and everything else. A bunch of women would grab him and keep him from kicking the ball...."
 |
| In aceasta imagine apar: Sus, un meci intre barbati. Jos, un meci intre femei. |
Jocurile se jucau doar primavara, deoarece batranii considerau ca e un pacat mare sa se joace in alte perioade ale anului. Sezonul jocurilor incepea prin martie sau aprilie si se incheia le mijlocul lunii iunie. Era o regula, ca la ingeputul primului meci din an, cateva persoane in etate faceau o rugaciune catre Creator, in semn de multumire, iar la sfarsitul ultimului meci din an, unele femei varstnice luau mingea, faceau o rugaciune si pe urma o deschideau lasand ca parul de cerb din ea sa cada pe pamant. Pielea era data pentru pastrare unei alte persoane, ca in sezonul urmator sa mai poata fi folosita din nou, asta in cazul in care se mai putea refolosii si nu era grav deteriorata.
Marn Grook. Pe continentul australian exista cateva triburi aborigene care practica o serie de jocuri de prindere si sutare a unor mingi umplute si caruia istorici le-a dat un numele generalizat de marngrook (Marn Grook), care tradus inseamna "jocul cu mingea".
 |
| Ilustratie din 1857, in care apar niste copii de aborigeni jucand marngrook (in centrul imagini intr-un plan mai inepartat), |
Se crede ca era un joc ce era jucat la adunari sau sarbatori, de aproape 50 de jucatori. General vorbind, cei care au observat aceste jocuri sustin ca este un fel de fuziune intre lovirea unei mingi cu piciorul inainte ca ea sa atinga pamantul (acest procedeu se numeste punt kick) si prinderea uneia (n.r. minge). Ce este curios la Marn Grook, e lipsa unui odiectiv al echipei, aici "a inscrie" sau "a puncta" nu exista, si nici castigator. Singurul obiectiv era sa nu se lase ca mingea sa atinga pamantul. Chiar daca Marn Grook se juca doar in statele Victoria si Noul Wales de Sud (New South Wales), s-a descoperit ca tribul Walpiri din Australia Centrala, juca un joc asemanator cu o minge din piele de opossum si pe care ei o numesc pultja.
Aici un scurt videoclip despre Marn Grook: Enter.
 |
| Tipuri de mingi folosite in ki o rahi. |
Terenul pentru ki-o-rahi este compus din urmatoarele cinci zone:
- Te Marama, care se afla in fata unui spatiu din terenul de joc ce se numeste Te Ara.
- Te Ara, este zona care duce spre centrul terenului (Pa Wero).
- Pa Wero, zona unde se afla amplasat tupu.
- Te Roto, este zona care inconjoara Pa Wero.
- Te Ao, este ultima zona si e cea care inconjoara zona Te Roto. In aceasta zona se afla amplasati si cei sapte "pou".
 |
| Teren de Ki-o-Rahi. |
Ki Oma, are voie sa stea doar in zonele Pa Wero, Te Ara si Te Ao, iar cei din Taniwha doar in zonele Te Roto si Te Ao. Lovitura de incepere este data din zona Te Marama de catre un Ki Oma, cu un sut inspre Pa Wero. Cei din Ki Oma pot inscrie doar atingand pou cu mingea (ki), si asta cate un jucator odata. Spre exemplu un jucator poate atinge un pou cu ki si pe urma o paseaza unui alt coechipier care la randul lui poate atinge un pou, inscriindu-se astfel 2 puncte. Dupa asta, pentru siguranta, mingea este dusa imediat spre zona Pa Wero. Cei din Taniwha pot inscrie doar atingand tupu prin aruncarea mingii inspre el, si asta doar din zona Te Roto. Un meci de Ki-o-Rahi e impartit in patru reprize a cate 10 minute, iar dupa fiecare repriza echipele isi schimba indentitatea. Cei de la Ki Oma devin Taniwha si vice versa. Se spune ca cei sapte pou reprezinta cele sapte stele ale Matariki ( constelatia Pleiadelor), cele care dau semnalul inceperii Anului Nou maori. De fapt exista o legenda care leaga Matariki de ki-o-rahi, si in care se spune cum ca o data, o patupaiarehe (un fel de zana) a rapit-o pe frumoasa sotie a lui Rahi Tu Taka Hina (Rahi), Te Arakurapakewai (Te Ara). Acesta dorind sa isi salveze sotia pleaca in cautarea ei, infruntand numeroase pericole, si de multe ori fiind aproape de moarte. In cele din urma este salvat de catre tatal sau Eru, care a invocat o vraja ce-l va feri de toate pericolele. Cand Rahi la un momentat, spune legenda, a privit spre cer si a observat cele sapte stele ale Matariki, care se spune ca la ajuta sa scape de probleme si sa atinga Marama, ceea ce in limba maori inseamna iluminare.Cei interesati sa afle intreaga legenda intrati aici.
Acest joc, in trecut nu numai ca era pentru antrenamentul razboinicilor maori dar era extrem de util in ai forma pe tineri in a deveni razboinici, iar regulile sale puteau varia de la un trib la altul. In 1870, englezi au introdus in Noua Zeelanda rugby-ul, si odata cu asta a interzis in scoli sa se mai practice ki-o-rahi. Mai tarziu in 1888, s-a alcatuit prima echipa nationala de rugby a Noii Zeelande, iar absolut toti jucatorii erau nativi maori, fosti practicanti de ki-o-rahi, si tot in acea perioada sa decis ca emblema echipei sa fie o feriga argintie (feriga argintie apare si in legenda mai sus amintita). Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Printesa Te Puea Herangi, incurajeaza populatia maori sa reanvie jocurile traditionale, si astfel, de atunci si pana astazi, ki-o-rahi continua sa se practice.
Pentru cei interesati sa vedeti un videoclip despre cum se joaca Ki-o-Rahi si care sunt regulile lui, intrati aici : Partea I si Partea II.
Ar mai fi ceva de spus despre jocul georgian lelo burti si cel indian yubi lakpi, ambele foarte asemanatoare cu rugby-ul, dar ma opresc aici ca si asa am lungit mult acest articol. Dar totusi va las un videoclip cu segvente doar despre lelo burti, deoarece cu yubi lakpi nu am putut gasi: Enter.
