Mari campioane

       Salutare! Pentru astazi mi-am propus sa ma "reintorc" pe pamant romanesc, si sa scriu putin despre marile campioane ale Romaniei, din perioada interbelica. Asa ca am se vorbesc in acest articol despre marile: Venus, Chinezul si Ripensia.

Emblema Venus
Bucuresti

                Venus Bucuresti. S-a infiintat pe 5 iulie 1915, pe un teren aflat undeva in spatele pietei Ion Mihalache de astazi. Este una dintre cele mai de succes echipe din perioada interbelica, fiind campioana a Romaniei de opt ori, si una dintre cele trei echipe romanesti din acea perioada cu participari intr-o cupa europeana. Debuteaza in campionatul Romaniei abia in sezonul 1919-1920, competitie pe care o castiga inca din primul an. Pe atunci campionatul purta numele celor care donau trofeul, iar in acel an competitia va purta numele de Cupa Harwester, iar aici, Venus se va bate pentru titlu cu: Coltea Bucuresti, Prahova Ploiesti si rivala din primii ani, Tricolorul Bucuresti, echipa care in 1926, va fuziona cu Unirea si va forma clubul Unirea Tricolor Bucuresti, care si el la randul lui va fuziona cu Ciocanul (Maccabi) formand Dinamo Bucuresti.
         Venus mai era cunoscuta in epoca dupa porecla, "Negrii din Splai" sau mai simplu "negrii", iar culorile ce ii reprezentau erau alb si negru. Emblema clubului era o stea alba cu opt colturi, dar culoarea emblemei de pe echipamentul de joc diferea in functie de culoarea tricoului. De exemplu, daca tricoul era de culoare alba, sau predomina albul atunci acea stea era de culoare neagra. Clubul Venus era unul dintre cele mai iubite din capitala, aria suporterilor venusisti era centrul Bucurestiului si cartierele Splai, Plevnei, Buzesti, Matache si Grivita, celebru fiind si seful galeriei  Nicu  Teodoru Chibrit. Chibrit era, dupa cum spunea maestrul George Mihalache,"asul galeriei Venusului" , era omul bun la toate. Fusese la viata lui actor, avocat, si se pare ca o perioada fotbalist la Sportul Studentesc.

Echipa Venus Bucuresti campioana a Romaniei in 1939

In 1931 (dupa alti 1928), avocatul Alexandru Eladescu, presedintele clubului in acel moment, costruieste Arena Venus, una dintre cele mai moderne stadioane din acea perioada. Avea o capacitate de 15.000 locuri, terenuri anexe, sala de fitness si cabinet medical, lucruri unice in Romania acelei vremi. Pe acest stadion s-a jucat majoritatea meciurilor echipelor romanest in Cupa Mitropa, si cinci finale ale Cupei Romaniei. Stadionul era amplasat la intersectia dintre Splaiul Dambovitei si Podul Eroilor, azi pe acel loc se afla Parcul Operei. Se spune ca avocatul Eladescu pentru a construii arena si-a vandut o padure pentru a face rost de banii necesari constructiei. Arena era construita din lemn si avea stalpi de sustinere din beton armat. Patru ani mai tarziu aici s-a jucat un meci in nocturna si primul cuplaj al Diviziei A, intre Unirea Tricolor Bucuresti - AMEFA si CFR Bucuresti - Crisana Oradea. Se spune ca acel meci mai inainte amintit, cel in nocturna, ar fi primul jucat in Romania, dar exista alte surse care spun ca acest lucru s-a intamplat ceva mai devreme, prin anii '20 pe Stadionul ROMCOMIT. La data de 18 mai 1939, pe aceasta arena s-a jucat amicalul dintre Romania si Letonia, meci castigat de nationala noastra cu 4-0. In 1940, arena a fost afectata de un cutremur si din cauza unui viscol puternic, o tribuna a cazut, dar in cele din urma a fost refacuta.

Arena Venus in 1940, afectata
de viscol

Arena Venus mai este recunoscuta ca fiind si primul stadion cu teren gazonat din Romania. Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, mai exact spre sfarsitul anilor '40, Arena Venus isi schimba numele in ICAS, iar in scurt timp dupa declararea Romamiei ca Republica Populara si cochetul stadion v-a fii demolat. Unii spun ca ar fi  fost demolat in 1948, dar un lucru va pot spune sigur, ca pe 19 decembrie 1949, pe acest stadion s-a jucat finala Cupei Romaniei. Demolarea s-a produs in anii '50, cand o data cu alte cladiri din zona dispare si stadionul. Mai trebuie spus, ca pe langa nationala Romaniei, aici a mai jucat Ripensia Timisoara celebrul meci cu FC Milan in Cupa Mitropa, si tot aici a jucat si Steaua Bucuresti primul ei meci oficial in compania Dermatei Cluj. De fapt in campionat pe acest stadion Steaua a jucat cateva meciuri de acasa.
Iar in ceea priveste cele cinci finale de Cupa a Romaniei, ele au fost urmatoarele: 1936 (Ripensia 5-1 Unirea Tricolor), 1937 (Rapid 5-1 Ripensia), 1939 (Rapid 2-0 Sportul Studentesc), 1948 (UTA 3-2 CFR Timisoara) si 1949 (Steaua 2-1 U Cluj). Dintre toate acestea, finala cu cea mai mare audienta a fost cea din 1936, cand in tribuna au fost prezenti 15.000 de spectatori, iar cea mai mica in 1948 (10.000).

Generalul Gabriel Marinescu

            La inceputul anului 1936, este ales presedinte al clubului Gabriel "Gavrila" Marinescu, prefectul de politie a capitalei (functie pe care o detine pana pe 23 februarie 1937), un om foarte influent, si membru al camarilei regale. Sub conducerea sa, clubul va castiga campionatul in 1937, 1939 si 1940, ajungand si finalista a Cupei Romaniei in 1940, fiind singura data in istoria clubului cand atinge aceasta faza a competitiei. Finala o va juca cu Rapid, si datorita faptului ca in acele vremuri inca nu se jucau cu lovituri de departajare in cazul unui meci egal dupa 90 de minute, finala sa jucat de patru ori pana cand sa se ajunga in final la victoria feroviarilor. Era  recunoscut faptul ca, chiar daca in campionat erau pe plus la numarul de victorii in meciurile directe cu rivala lor de moarte Rapid, in Cupa Romaniei venusistii isi crease un adevarat  complex in fata giulestenilor. Fiind eliminati de catre rapidisti in cinci intalniri consecutive, si toate in semifinale (1937, 1938, 1939, 1941, 1942), sase daca luam in calcul si finala din 1940 . Cu toate ca norocul nu prea le-a suras in Cupa Romaniei, in campionat Venus era una dintre cele mai galonate echipe. De fapt pe langa cele trei campionate castigate sub conducerea lui Marinescu si cel din sezonul 1918-1920, venusisti au mai castigat campionatul si in 1921, 1929, 1932, 1934, fiind singura echipa care se putea bate de la egal la egel cu puternica Ripensia Timisoara. Trebuie spus ca in Cupa Romaniei, au mai avut si alte prezente in afara celor prezentate mai sus:
- 1934, este eliminata in sferturi de catre castigatoarea din acel an, Ripensia Timisoara.
- 1935, este eliminata tot de Ripensia dar de data aceasta in semifinale.
- 1936, este eliminata de catre Juventus Bucuresti in sferturi de finala.
- 1943, este eliminata de catre Unirea Tricolor Bucuresti in saisprezecimi.
 Venus este prima echipa din Romania care participa la un tuneu final european, in celebra Cupa Mitropa (CEC), care dupa multi specialisti este considerata predecesoarea  Cupei Campionilor Europeni. Participarea a venit in 1937, cand in calitate de campioana a Romaniei, intra in optimile competitiei, si unde o va intalnii pe puternica echipa maghiara Ujpesti TE. Prima mansa s-a jucat pe 13 iunie la Bucuresti pe Arena Venus, meci pe care romanii il pierd cu 4-6, urmand ca pe 20 iunie sa se joace returul la Budapesta. In Ungaria, Venus nu rezista puternicei echipe budapestane si pierde mai categoric ca la Bucuresti, cu scorul de 4-1. Doi ani mai tarziu, dupa ce castiga campionatul Romaniei participa din nou in Cupa Mitropa, dar de data aceasta competitia incepe direct cu sferturile de finala. Aici o intalneste pe Bologna AGC, si dupa un meci pe care-l pierde cu 0-1 la Bucuresti, in Italia, Venus pierde cu un no chance 5-0. Ultima ei participare in aceasta competitie este in 1940, de fapt ea este echipa cu cele mai multe participari. Din pacate si de aceasta data nu reuseste sa se califice mai departe, pierzand in ambele manse cu BSK Belgrad (OFK Belgrad), 3-0 in Iugoslavia si 0-1 la Bucuresti.

Franz Platko, pe vremea
cand apara poarta
lui FC Barcelona

        Dupa Al Doilea Razboi Mondial, Venus apare in sezonul 1946-1947, in Seria I a Diviziei B, unde la final va ocupa locul 5, iar sezonul urmator ajunge pe locul 15 si retrogradeaza in Divizia C. In anul 1948, sa dat o lege in care toate cluburile sportive erau obligate sa se afilieze cu un sindicat, asa ca fuzioneaza cu Uzinele Comunale Bucuresti devenind Venus UCB. Incepe sezonul 1948-1949, in Seria a IV-a a Diviziei C, iar din cauza problemelor financiare se afiliaza cu Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice (ICAS). In luna februarie a anului 1949, Venus primeste lovitura fatala, Divizia C se desfiinteaza temporar iar echipele ramase se duc fie in campionatele regionale fie sunt promovate in Divizia B, dar unele printre care si Venus, inceteaza sa mai existe.
            Printre jucatorii importanti care a activat aici ii putem numara pe: Mircea David (celebrul Il Dio), Lazar Sfera, Juhasz, Tudor Vladimirescu, Alfred Eisenbeisser, fratii Valcov (Colea, Petea si Vodolea), "Bombardierul" Iuliu Bodola, Costantin Humis, Silviu Ploiesteanu si multi alti. Poate cel mai cunoscut antrenor care a activat aici este ungurul Franz Platko, cel care inainte de a prelua-o pe Venus, a antrenat-o pe FC Barcelona. Printre alte echipe antrenate de Platko putem gasi nume celebre ca: Colo Colo, CA River Plate si  Boca Juniors.

Emblema Chinezului
Timisoara

                   Chinezul Timisoara. A fost infiintat in 1910, de catre muncitorii de la caile ferate, sub numele unguresc Kinizsi, care in romaneste tradus inseamna Chinezul. Numele vine de la marele Pavel (Paul) Chinezul, general al armatei lui Matei Corvin, si comite al Timisoarei intre anii 1478-1494. "Chinezul" fiind un derivat prin etimologie polulara a titlului de cneaz (nobil), cuvant preluat de la slavi. Culorile clubului feroviar erau alb-violet, iar emblema era de culoare violet cu o dunga alba pe mijloc, si tot in mijlocul ei este infatisat o mana ce tine o piatra de moara. Acea mana face referire la legenda in care regele Matias Corvin aflat la vanatoare, se opreste la o moara unde Pavel Chinezu lucra ca ucenic, si cere niste apa. Pavel ca sa isi arate forta, ii serveste regelui pe o piatra de moara, o cupa cu apa. Impresionat de puterea sa, Matei Corvin decide sa il ia in serviciul sau. De fap emblema clubului aduce putin cu blazonul comitelui, pe care e  reprezentata tot o mana, doar ca de data asta in mana se afla o sabie si nu o piatra de moara. Se spune ca  locul nasteii lui Pavel Chinezu, si a intamplarii cu regele Ungariei, ar fi localitatea Satchinez din judetul Timis.

               Ca sa nu intru prea mult in povesti despre Pavel Chinezu, mai jos am postat doua videoclipuri in care se prezinta ceva istorisiri despre el.

         Acum revenind la echipa, ea juca meciurile pe un teren din spatele Garii de Nord, iar pe 12 octombrie 1913, s-a inaugurat prima arena sportiva a clubului, si care a fost construita de catre muncitorii feroviari sub conducerea ing. Arnold Iacobi. In perioada in care Timisoara apartinea de Imperiul Austro-Ungar, aceasta arena purta numele Kinizsi, iar prin 1933, echipa va juca pe stadionul  Banatul, stadion ce azi se numeste CFR.

Stadionul CFR, din Timisoara

Ce-i drept nu stiu cu exactitate daca e unul si acelasi stadion. Se spune ca ambele erau amplasate undeva in spatele Garii de Nord, dar din ce am mai citit eu, stiu ca Stadionul Banatul a fost construit in 1933 si nu in 1913. Aici pe langa Chinezul a mai jucat atat CAT-ul cat si Banatul Timisoara. E foarte posibil ca Stadionul Banatul sa fie construit chiar pe vechea arena a Chinezului, si sa fie una si aceeasi pana la urma. Mai trebuie mentionat aici ca stadionul avea si are o capacitae ce 7.000 de locuri si ca astazi aici mai joaca doar echipa CFR Timisoara.  Prima aparitie in public a echipei a fost un an mai tarziu dupa infiintare, mai exact pe 6 mai 1911, unde a sustinut un meci impotriva echipei de tineret a CAT-ului, partida pe care o pierde cu 11-0. De la inceput clubul, s-a orientat in a aduce jucatori importanti de la puternicile echipe budapestane, ajungand aici jucatori ca: Bauer, Szidon, Szednicsek, Wurfer, Iszer si Schaller, unii dintre ei sunt fosti si viitori internationali maghiari.

Imagine din 1 iunie 1914, reprezentand in randul de jos pe echipa Chinezului,
iar sus pe cei de la Tatabanya Sport Klub

           In anul 1914, castiga campionatul Ungariei de Sud si impreuna cu echipa Tatabanya Sport Klub va fi declarata cea mai buna echipa provinciala din acel an. Daca in timpul Primului Razboi Mondial, in Romania sa oprit orice competitie fotbalistica, in Ungaria nu. Aici s-a organizat competitia ce poarta numele Cupa de Razboi, unde participa pe langa marile forte ale Ungariei si clubul timisorean, reusind sa se claseze la final pe un meritoriu loc 4. In 1918, reuseste sa castige Campionatul de Razboi al Ungariei de Sud, si tot in acel an la Timisoara are loc un meci, cu o audienta de 10.000 de spectatori, intre o selectionata a Ungariei si una a Ungariei de Sud. Dupa 1918, Banatul se uneste cu Romania, iar echipa va avea de asteptat trei ani pana sa joace intr-o competitie centralizata, iar asta se intampla abia atunci cand se va infiinta Divizia A (1921). In 1921, dupa ce castiga campionatul regional, se califica la turneul final al Diviziei A, unde avea sa o intalneasca in sferturi pe SG Sibiu, dar cum sibienii nu se prezinta Chinezul se califica la "masa verde" mai departe in semifinala. Aici o intalneste pe AMEFA Arad si o invinge cu 2-1, calificandu-se astfel in finala pe care o castiga cu 5-1 in fata Victoriei Cluj, devenind prima campioana a Romaniei in sistemul pre-divizionar.
          Urmatorul succes il are in sezonul urmator cand, din nou e incoronata Regina a Romaniei, peformanta ce o reuseste si inca patru ani la rand: 1924, 1925, 1926,1927. Fiind prima echipa din Romania care a castigat campionatul de sase ori consecutiv, performanta egalata doar de Steaua anilor '90.

Chinezul inaintea finalei cu CAO, din 17 august 1924,
finala castigata cu 4-1

         Prin 1927, clubul intra intr-o criza financiara din cauza datoriilor pe care le avea pe la diferite banci. O alta lovitura pe care o primeste este numarul membrilor cotizanti in mare scadere fata de anii precedenti. Numarul sustinatorilor echipei in 1926 era de patru ori mai mare decat in 1928, cand mai ramasese doar 284 de membrii care cotizau. Asa ca, conducerea clubului luase decizia de a organiza mai multe meciuri internationale, in speranta ca aceste meciuri le va imbunatatii situatia financiara deja foarte precara.

Mihai Tanzer

        Insa la turneul final din 1928,  cand se afla in sferturi de finala, Chinezul va trimite pe teren in meciul cu Soimii Sibiu, echipa a II-a, deoarece in aceeasi zi avea programat un meci cu austiecii de la WAC Viena. Dupa un meci terminat la egalitate cu echipa sibiana, urmeaza rejucarea de a doua zi (2 iulie) si pe care echipa a II-a a banatenilor o pierde in prelungiri cu 4-3, astfel pierzand sansa de a mai spera la titlu cu numarul 7. La finalul acestui sezon, echipa se destreama, o parte dintre jucatori aleg sa mearga la cluburi profesioniste din strainatate, iar o parte din conducere printre care dr. Cornel Lazar si ing. Dionisie Balasz, decid sa paraseasca clubul si sa puna bazele unui alt mare club, Ripensia Timisoara. Si cu toate acestea echipa va continua sa existe, dar fara a mai avea stralucirea de alta data. In aceasta perioda, de aici s-au ridicat in fotbalul mare jucatori valorosi precum Ladislau Raffinsky, Budolf Burger, Iosif Petschowsky si multi altii.
         In 1933-1934, Chinezul Timisoara apare in Seria I a primei divizii, iar sezonul urmator ocupa locul 5 in Divizia A, sezon in care campionatul va avea pentru prima data o singura serie. Prin august 1936, chinezii vor fuziona cu ILSA Timisoara in speranta ca, clubul se va redresa financiar, dar din pacate in 1939, va retrograda, fiind la egalitate de puncte cu Sportul Studentesc dar cu un golaveraj mai slab, terminand pe locul 10, loc ce era retrogradabil. In 1941 va fuziona cu CA Timisoara (CAT), pastrandu-si totodata celebrul nume, iar dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial va fuziona din nou cu Clubul Atletic Muncitoresc Timisoara, formand Chinezul CAMT. Sub aceasta denumire activeaza pana in 1946, cand din numele echipei va disparea "Chinezul" si va  ramane doar CAM Timisoara. Ultima oara cand mai apare este in sezonul 1948-1949 al Divizia B, cand termina pe locul 13 din 14 echipe, iar dupa asta se desfiinteaza.
       In Cupa Romaniei, si ea infintata in 1933, Chinezul va avea urmatorul parcurs:
- sezonul 1933-1934. Trece in saisprezecimi de Avantul Buzau cu scorul de 2-1, dare se opreste in optimi deoarece Venus Bucuresti o invinge cu 7-5.
- sezonul 1934-1935. In saisprezecimi invinge Vitrometan Medias cu 6-0 si se califica mai departe in optimi. Aici ii vor astepta mai vechea cunostinta CAO, care vor razbuna finala campionatului din 1924, invingandu-i pe banateni cu acelas scor cu care in acea finala au fost si ei invinsi, 4-1.
- sezonul 1935-1936. Aici o invinge cu 2-1 pe Dacia Unirea Braila, tot in saisprezecimi, dar in optimi concitadina "victimei" precedente, Franco-Romana Braila se "razbuna" si o invinge cu 3-1 pe Chinezul.
- sezonul 1936-1937. Acest sezon fiind si unul dintre cele mai scurte, deoarece este eliminata chiar din primul meci de catre Venus Bucuresti cu scorul de 2-1.
- sezonul 1937-1938. Daca sezonul trecut a fost unul cu un parcurs foarte scurt in aceasta competitie, ei bine, acest sezon e unul ceva mai lung. Incepe in saisprezecimi unde trece de bucurestenii de la Adesgo cu 2-0, ajunge in optimi si da de Franco-Romana Braila pe care o invinge cu 3-1 si se opreste in sferturi unde o intalneste pe Rapid Bucuresti in fata caruia pierde cu 5-3.
- sezonul 1938-1939. O invinge in saisprezecimi pe Crisasa Oradea cu 6-2, dar este eliminata in optimi de catre celebra Venus Bucuresti cu sorul de 2-3.
- sezonul 1940-1941. Aici nu prea sunt multe de spus, deoarece sunt eliminati din primul meci, cu scorul de 5-2, meci ce l-au sustinut in compania lui cu UM Cugir.
- sezonul 1941-1942. La fel ca in sezonul 1937-1938, Chinezul, acum sub denumirea Chinezul CAM Timisoara, reuseste sa atinga sferturile de finala, dupa ce trece pe rand de: CFR Timisoara (2-1), Gloria Arad (7-1) si pierde 2-5 meciul cu Universitatea Cluj, echipa care intre timp, datorita faptului ca Romania a fost obligata sa cedeze Ungariei zona cunoscuta ca Transilvania de Nord, s-a mutat la Sibiu.

Jeno Konrad

- sezonul 1947-1948. Ei dragi mei! In Cupa Romaniei, acest sezon e cel mai lung pe care l-a avut Chinezul vreodata. Dar cum in 1946, se renunta la numele "Chinezul", echipa va participa aici sub denumirea CAM Timisoara (CAMT). Incepe cu saisprezecimile, unde o invinge pe Libertatea Oradea (CAO) cu 2-0, ajunge in optim si o intalneste pe Steaua, o invinge si pe ea cu cu 3-1 si se califica in sferturile de finala.Trece si de sferturi dupa ce o bate pe CFR Turda cu 3-2, dar pierte in semifinale in fata UTA-ei (ITA), scor 6-0.
 - sezonul 1948-1949. Acesta este si ultimul sezon cand echipa mai apare, atat in aceasta competitie cat si in celelalte. Castiga meciul din saisprezecimi cu UTA, invingand-o cu 2-1, si se califica in optimi unde pierde cu 4-0 in fata lui CFR Timisoara.
          Acum nu imi mai ramane decat sa pomenesc pe cativa dintre mari jucatori care au activat la Chinezul Timisoara: Mihai Tanzer, William Zambory, Balasz Hoksary, Rudolf "Rudy" Wetzer, Eugen Lakatos, Emerich Vogl. Ladislau Raffinsky, Iosif Petschowsky si multi altii. Cel mai cunoscut antrenor care a antrenat aici e ungurul Jeno Konrad (Eugen Konrad), fost jucator la MTK Budapesta, si un foarte respectat antrenor in Germania, Franta si Italia.

Emblema Ripensia
Timisoara

                      Ripensia Timisoara. Totul incepe in vara anului 1928, cand gravele probleme financiare ale Chinezului Timisoara si eliminarea din sferturile campionatului Romaniei, l-a determinat pe presedintele grupari, dr. Cornel Lazar, sa demisioneze. Pentru ca in acea perioada cluburile profesioniste din afara ii tentau pe marea majoritate a fotbalistilor de pe la noi, lucru ce a contribuit si la destramarea Chinezului deoarece multi fotbalisti de aici au plecat in strainatate, il face pe administratorul financiar al judetului Timis-Torontal, dr. Cornel Lazar sa organizeze  pe de 21 si 22 octombrie 1928, adunarea generala de constituire a primului club de fotbal profesionist din Romania. Adunarea s-a tinut in sala Primariei din Timisoara, iar printre membri importanti se aflau: avocatul Liviu Iuga, Aurel Lucaciu, dr. Coriolan Balan, Aurel Reda, inginerul Dionisie Balasz, si el fost membru in conducerea Chinezului iar la noua grupare va ocupa functia de secretar-general, dr. Frenkel, Adam Cucu, si multi alti. Printre acestia se mai afla si, atentie, ing. Traian Vuia. Acuma sa nu credeti ca e vorba de celebrul avocat si inventator Traian Vuia, cel care a construit primul aparat de zbor, este doar o coincidenta de nume. Vuia al Ripensiei era de profesie inginer si gazetar la ziarul Vestul, unde scria sub pseudonimul "Dopping", el ocupand in noul club si functia de secretar.

      S-a pus in discutie si problema numelui pe care avea sa il aiba noua echipa, asa ca inginerul cadastral Adam Cucu a propus numele "Ripensia", deoacere credea el, ca in timpul ocupatiei Imperiului Roman, teritoriul de azi al Banatului s-ar fii aflat inclus in provincia Dacia Ripensis. Dar de fapt, in realitate Dacia Ripensis nu s-a aflat niciodata pe teritoriul Romaniei, ea fiind amplasata la Sud de Dunare, undeva intre Raul Iskar (Bulgaria) si Raul Timok (Serbia), iar capitala provinciei era Ratiaria ( la 27 km de Vidin). Denumirea provinciei ( Dacia Ripensis) in traducere ar insemna ceva de genul "Dacia de la maturile Dunarii", iar aici se spune ca s-ar fi nascut imparatul roman Galerius.
          Culorile care sa reprezinte clubul, s-au ales a fi galben si rosu, iar emblema era de forma un disc cu dungi in culorile echipei. In centru ei aflandu-se si un blazon ce semana mult cu blazonul Banatului, numai ca in blazonul de pe emblema se mai afla reprezentat un leu. Trebuie sa fac o precizare, pentru ca am vazut pe internet o gramada de imagini cu emblema Ripensiei editata in dungi alb-violet, ceea ce e total eronat, adevarata emblema a clubului Ripensia este cea de mai sus, in dungi galbene si rosii.  In ceea ce priveste echipamentul de joc, el consta in tricou galben-rosu , sort alb (in alte ocazii erau de culoare albastra) si jambiere galbene sau rosii.

Tribuna stadionului UMT

Terenul pe care echipa se antrena era cel de pe Arena Banatul, iar mai tarziu isi vor desfasura meciurile de acasa pe Stadionul Electrica, azi UMT.
       Acum revenind la echipa, adaug faptul ca datorita statutului de echipa profesionista, Ripensiei nu i sa permis sa participe in campionatul national pana in 1932. In tot acest timp clubul timisorean nu a stat degeaba, de exemplu, pe 1 decembrie 1930, a fost invitata la Belgrad sa joace un meci in compania puternicei Beogradsky SK  (OFK Belgrad), meci care s-a terminat la egalitate 2-2, dupa ce la pauza Ripi, ca asa o alintau suporterii ei pe Ripensia, conduceau cu 2-0. Alte meciuri importante tot in acel an au fost: 1-3 cu WAC Viena si 3-6 impotriva unei selectionate a Belgradului, infrangeri care sau datorat in mare parte lipsei de conditie fizica a jucatorilor. Cei drept inca se mai lucra la echipa, conducerea propunandu-si sa readuca la Timisoara mare majoritate a fostilor "chinezi" plecati in strainatate. Pe plan local, timisorenii au disputa un meci cu combinata AMEFA-Gloria din Arad, si pe care o va invinge cu 3-2.

Ripensia-Marine Toulon. Imagine de la un turneu in Franta 1932.
Echipa timisoreana fiind cea din randul de jos.

Echipa Ripensia alaturi de presedintele clubului dr. Cornel Lazar,
primar al Timisoarei in 18.06.1932 - 17.12.1932.

          Odata cu sezonul 1932-1933, Ripi isi face debutul in Diviziei A, acesta fiind si primul sezon cand campionatul se va disputa in sistem divizionar. Dupa ce castiga Seria I a Diviziei A, galben-rosii va juca finala campionatului cu Universitatea Cluj, castigatoarea Seriei II, si pe care o va invinge cu scorul total de 5-3, astfel devenind campiona a Romaniei.

Ripi in 1934

     In sezonul urmator castiga Seria II a campionatului si o va intalni in finala pe castigatoarea Seriei I, Venus Bucuresti. Nu va reusi in dubla mansa sa faca fata bucurestenilor si va pierde finala cu scorul general de 8-5, intr-o finala in care diferenta au facut-o fratii Valcov, inscriind sapte goluri din cele opt date de catre Venus. Totusi nu termina sezonul cu mana goala, si castiga prima editie a Cupei Romaniei, invingand-o in finala de pe Stadionul ONEF (ANEF sau  mai tarziu Republicii), pe Universitatea Cluj cu scorul de 5-0. Sezonul 1934-1935, este primul care se disputa intr-o singura serie formata din 12 echipe, si la finalul careia o castiga la trei puncte de locul 2 si 3 (CAO respectiv Venus), devenind pentru a doua oara campioana a Romaniei. In ce priveste Cupa Romaniei, Ripensia ajunge din nou in finala dar o pierde in fata Rapidului cu 5-6, dupa ce arbitrul nu i-a validat un gol perfect valabil. Urmeaza sezonul 1935-1936, si este cel in care se realizeaza primul event din istorie. "Actorul" principal, Ripi! Castiga campionatul la doua puncte de locul 2 si finala cupei cu 5-1 in fata Unirei Tricolor Bucuresti, meci ce sa disputat de aceasta data pe Arena Venus.
In sezonul 1936-1937, se claseaza la finalul campionatului pe locul 3 la 5 puncte de campioana Venus Bucuresti, iar in cupa pierde finala in fata Rapidului cu scorul de 5-1. Sezonul urmator, Divizia A se disputa din nou in doua serii, iar castigatoarele celor doua serii vor juca finala cu tur si retur. Castigatoarele erau Ripensia si Rapid, iar castigatorii dublei manse au fost timisorenii dupa ce i-au batut pe ceferisti cu 2-0 in ambele meciuri. In cupa situatia nu a fost asa roz, ei fiind eliminati inca din saisprezecimi de catre Juventus Bucuresti cu scorul de 5-1. Spre sfarsitul luni iulie este invitata sa participe in calitate de campioana a Romaniei la Cupa Mitropa. Initial avuse ca adversar pe puternica echipa maghiara Ujpesti FC, asta pentru ca atunci cand se anuntase meciurile care urmau sa se joace, nu se stia campioana noastra, Romania avand in aceasta editie doua reprezentante. Asa ca, dupa ce castiga campionatul, isi afla si adversarul pe care il va intalnii pe 29 iunie la Bucuresti. Spun la Bucuresti deoarece stadionul timisorenilor nu era adegvat sa tina un asemenea meci, iar FRFA propune ca meciul sa se dispute pe Arena Venus. Adversarii in cele din urma s-a decis a fi FC Milan, nimeni alta decat AC Milan de astazi, si in fata careia, reuseste in primul meci sa o invinga cu 3-0, urmand ca o saptamana mai tarziu sa faca deplasarea in Italia. La italieni acasa pierde cu 3-1, dar gratie golului inscris in deplasare se califica mai departe in sferturile de finala ale competitiei unde o vor intalni pe Ferncvarosi TC cu care vor pierde ambele manse, 4-5 respectiv 1-4. Aceasta fiind si singura participare a Ripensiei intr-o cupa europeana.

Ripensia-FC Milan in optimile Cupei Mitropa.
Inaintea meciului sustinul pe Arena Venus.

In sezonul 1938-1939, Divizia A revine la o singura serie a cate 12 echipe, sezon in care Ripi termina pe locul 2 la 9 puncte de locul 1 ocupat de rivala Venus. Situatia din Cupa Romaniei este identica cu cea din editia trecuta, unde este eliminata din nou in saisprezecimi, dar de data aceasta de catre Rapid Bucuresti.
Sezonul urmator, se claseaza la finalul campionatului pe locul 6, tot la 9 puncte de campioana, iar in cupa continua acelas, deja obicei, eliminare inca din saisprezecimi, "vinovatul", Dragos Voda Cernauti, scorul 4-3. Urmeaza sezonul 1940-1941, pe care il termina ceva mai bine fata de cel precedent, clasandu-se pe 3 dupa Unirea Tricolor si Rapid, iar in cupa pierde cu 3-2 in fata Crisanei CFR Arad si este eliminata, din nou in primul meci. In 1941, in urma unui meci intre Ripensia '31 si Ripensia '41, s-a cantat si imnul echipei pentru prima data:

                            Imnul Ripensiei


                    Cu mers vioi si sufletul curat,
                    Cu trupul sanatos de sport si soare,
                   Avant de tinerete-ncununat
                   Cu a neamului vigoare...


                    In noi traieste, vie, gloria,
                    Si-a tarii faima-n larguri de hotare,
                    Pastram un gand si-un vis: Victoria
                    Si-n vremuri viitoare!


                    Ripensia, elan de neanfrant,
                    Cu duhul patriei si cu mandria,
                    Ripensia,strabunule cuvant,
                    Din lumilor un nume, Romania!


                                          Versuri: Grigore Bugarin.    Compozitor: George Pavel.

    Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, din cauza unor probleme financiare si a comunistilor, Ripensia va juca doar in diviziile inferioara. Sezonul 1946-1947, o gaseste pe Ripi in Seria V a Divizia C, unde la final se califica in Divizia B, iar aici, in sezonul urmator termina pe locul 8 al Seriei III. Dupa asta datorita faptului ca echipa nu mai avea sustinere, Ripi dispare fuzionand cu "tranvaistii" de la  Electrica Timisoara, echipa care la randul ei se va desfiinta si ea prin 1999.
    Mai trebuie spus ca pe timpul razboiului ripensisti au participat in Seria I a Cupei Eroilor, competitie neoficiala care avea menirea sa inlocuiasca divizia secunda intre anii 1942 si 1944.

Cupa Eroilor.

Serie I

Pd

W

D

L

F : A

Pts

1.	UD Resiţa	14	11	1	2	57:18	23
2.	CFR Timişoara	14	6	3	5	35:24	15
3.	Vulturii Textila Lugoj	14	7	1	6	33:26	15
4.	Ripensia Timişoara	14	5	3	6	39:31	13
5.	Crişana CFR Arad	14	6	1	7	31:50	13
6.	SSM Resiţa	14	6	1	7	25:31	13
7.	Gloria Arad	14	5	1	8	18:43	11
8.	Mica Brad	14	4	1	9	19:34	9

In Cupa Romaniei a mai aparut de doua ori, in 1943, unde  a fost eliminata in prelungiri de catre UDM Resita cu 2-3, tot in saisprezecimi, si in sezonul 1947-1948, acesta fiind si ultima s-a aparitie in aceasta competitie, unde la fel ca mai inainte a fost eliminata din primul meci, dar de ITA Arad (UTA).

Stefan Dobay

  Si asa se incheie istoriat uneia dintre cele mai mari si mai iubite cluburi pe care  fotbalul romanesc le-a avut. Se spune ca oriunde mergea Ripi, se crea un real interes in randul populatiei, multi se inghesuiau sa vada celebrul joc al galben-rosilor, care faceau recorduri de audienta pe orice arena jucau. Ripensia era cunoscuta pentru jocul ei foarte ofensiv, si pentru celebrul "sfert de ora" in care ripensiti efectiv isi sufocau adversari, era o perioda in care se organizau foarte bine atat tehnic cat si tactic, jucand la efort maxim. De cele mai multe ori acel "sfert de ora" decidea rezultatul partidei, si nu era declansat la o perioada anume a partidei, ci doar atunci cand jucatorii considarau ca e necesar. Pisti Covaci spunea: "pe planul jocului, Ripensia a insemnat un stil aparte, dominat de ideea ofensivei si a luptei pentru victorie, dar si o scoala de fotbal evidentiind virtute, spirit de combativitate, o tehnica rafinata, daruire si elan”.
         Din cate stiu eu in primii ani antrenorul echipei a fost nimeni altul decat celebrul Eugen Konrad, cunoscut si ca Jeno Konrad cel care a antrenat-o si pe Chinezul, iar cu el pe banca Ripi a castigat primul titlu de campioana. Printre jucatori remarcabili care au activat aici se numara: Mihai Tanzer, Dumitru Pavlovici, Nicolae Simantoc, Rudolf Burger, Rudy Wetzer, Gheorghe "Ghita" Ciolac, Balasz Hoksary, Alexandru  Schwartz, Gratian Sepi, Eugen Lakatos, Ladislau Raffinsky si multi alti. Poate cel mai mare fotbalist care ajucat aici este Stefan Dobay, cel care cu puternicul sau sut a rupt plasa portii adverse, intr-un meci cu Juventus Bucuresti. El era marea vedeta a timpului sau! In tricoul galben-rosilor, a castigat de patru ori campionatul Romaniei, doua cupe si de patru ori a fost declarat golgheterul campionatului. Dupa ce sa retras din activitatea de jucator, sa apucat de antrenorat, antrenand echipe ca: Gaz Metan Medias,  CS Targu Mures, Dinamo Bucuresti, CFR Cluj, UTA si Steaua Bucuresti cu care are singurele performante ca antrenor, castigand cupa in 1955 si campionatul in 1956.
      Citeam candva (cred ca prin 2006 sau 2007) ca un anume domn, cred ca il chema Sorin Badea, incerca sa caute actiunile clubului Ripensia si sa o reanfiinteze. Un lucru minunat zic eu! Ar fi frumos sa vezi din nou "la viata" echipe ca Ripensia, Venus, Chinezul, CAO sau Olympia. Acum poate exagerez putin dar cui nu i-ar place sa vada niste meciuri gen Steaua-Ripensia, Rapid-Venus, Dinamo-Chinezul, sau o CFR-CAO, chiar daca aceste echipe nu ar mai fii fost ce erau odata, numele si traditia lor spune totul. Cum spuneam, poate exagerez dar asta ar un vis frumos pentru mine, si cred ca fiecare are dreptul sa viseze, nu?. Chiar vorbeam cu cineva la un moment dat atunci cand Poli Timisoara pierduse palmaresul, ca daca nu era sa o rezolve cu Zambon, ar fi fost fain sa dea ceva bani Marian Iancu si sa caute actiunile clubului Chinezul, sa le cumpere si sa o reinfiinteze. Asa se recapata cu acele, "interzise", culori alb-violet si ca bonus un palmares super. Asta fiind doar o parere de-a mea! In fine! Eu inchei aici povestea, am vrut doar sa mai aduc aminte de marile forte  ce dominau campionatul Romaniei in perioada interbelica. Pe langa acestea trei de mai inainte, a mai eixstat si alte cluburi care erau considerate foarte puternice, poate nu la fel de tari ca cele trei, dar puternice si ele. Acestea erau: Rapid, Juventus, CAO, Unirea Tricolor s.a.

                                                 Emblema Prahovei Ploiesti, fosta United!

Marele Duncan Edwards

        Undeva in Dudley, mai exact intr-o casa de pe strada Malvern Crescent a districtului Woodside, se naste Duncan, primul copil al sotilor Gladstone si Sarah Anne Edwards. Asta se intampla pe 1 octombrie 1936. Avea sa fie singurul copil al familiei care va ajunge la maturitate, deoarece sora (Carol Anne) sa va muri in 1947, la doar doua saptamani de la nastere. Ceva mai tarziu dupa acest episod, intreaga familie Edwards se muta in Priory Estate, tot in Dudley, unde inca din 1941, Duncan fregventa cursurile Scolii Primare Priory, iar din 1948 si pana in 1952, va urma Scoala Secundara Wolverhampton Street. Aici isi va reprezenta soala la dansurile morris (niste dansuri populare engleze) si va juca fotbal atat pentru scoala sa cat si pentru scolile din Dudley, Worcestershire, Birmingham si in echipele districtuale.

Duncan Edwards la 15 ani, cand juca
pentru Wolverhmpton Street
Secondary School

De mic copil era inzestrat cu un real talent, atat la fotbal cat si la dansul popular morris, fiind chiar  ales sa concureze in National Morris and Sword Dancing Festival. Dar in ziua cand acest festival se desfasura, se dadea si probe pentru echipa under-14 a English Schools Football Association, unde la fel era invitat, si la care intr-un final alege sa participe. Aici ii impresioneaza pe toti cei care se ocupau cu selectia, si este ales sa joace pentru English School XI, unde va si debuta in meciul de pe Wembley (1 aprilie '50) impotriva echipei omoloage a Tarii Galilor. La scurt timp a fost ales capitanul echipei, postura in care se va afla timp de doua sezoane, perioada in care incepe sa intre in atentia marilor echipe de fotbal. Joe Mercer, care pe atunci era antrenorul England Schools, l-a indemnat pe Matt Busby (managerul celor de la United) sa il ia numaidecat pe Edwards, deoarece echipe ca Aston Villa si Wolverhampton Wanderers isi aratau  ineresul pentru jucator. Pe 2 iunie 1952, Duncan semneaza cu United ca amator, iar ca profesionist la 1 octombrie 1953. Aici la data cand el semneaza ca profesionist, exista ceva incertitudini, unele documente spun ca acest lucru se intampla un an mai tarziu decat se credea initial. Nici acum nu se stie cu exactitate!

Duncan Edwards

Tot in aceasta perioada, pentru a se asigura ca in cazul unui insucces in ceea ce priveste cariera de fotbalist, Ducan se apuca si de tamplarie, devenind ucenic.
          Edwards isi incepe cariera la Manchester United, cu echipa de juniori a clubului, unde isi va face cateva aparitii in acea echipa ce va castiga in 1953, prima editie a FA Youth Cup. Dar nu apuca sa joace aici pana la final, deoarece pe 4 aprilie 1953, debuteaza, la doar 16 ani si 185 de zile, in prima divizie a Football Ligue intr-un meci cu Cardiff City, meci pe care Manchester United il pierde cu 4-1. Astfel devenind cel mai tanar jucator care a jucat vreodata in prima divizie. Constient de faptul ca echipa sa era imbatranita, Busby decide sa aduca la echipa mare mai multi tineri, asa ca pe langa Edwards, vor mai fi introdusi in acel an (1953) Dennis Viollet si Jackie Blanchflower. Ei si cu inca alti tineri vor forma celebra echipa a Manchester-ului, cea poreclita Busby Babes. In sezonul urmator (1953-1954), Duncan era privit ca unul dintre titulari la echipa mare a lui United, impresionandui pe toti la fiecare meci. Si cu toate astea el mai juca in acelasi timp si la echipa de juniori, cu care a castigat pentru a doua oara FA Youth Cup. La 20 ianuarie 1954, are prima sa aparitie in nationalei Anglie under-23, fiind urmarit in perioada urmatoare si de comisia ce se ocupa de selectia jucatorilor pentru echipa mare a Angliei. Ghinionul lui insa era ca intr-un meci cu Arsenal, disputat pe 27 martie, si la care acea comisia era si ea prezenta, Edwards a avut o evolutie slaba, lucru ce a facut ca pentru moment sa se renunte la ideea de al mai chema la nationala mare. Al doilea sezon,  dupa ce joaca 36 de meciuri la echipa mare a lui United si inscrie 6 goluri, Duncan intra din nou in atentia comisiei, dar si asa convocarea inarzie sa apara. Aceasta vine abia pe 2 aprilie 1955, si debuteaza intr-un meci cu Scotia, iar asta se intampla cand avea varsta de 18 ani si 183 de zile, devenind cel mai tanar debutant in nationala Angliei, de la Al Doilea Razboi Mondial si pana atunci. Recordul sau va fi depasit abia in 1998, de catre Michael Owen. Avand in vedere ca inca mai era eligibil pentru echipa de juniori, cei de la United l-au lasat sa joace in finala FA Youth Cup, si pe care au castigat-o pentru a treia oara la rand.

In 1955, merge cu nationala Angliei pe continent, unde avea sa joace titular in toate cele trei meciuri cu nationalele Frantei, Italiei si Spaniei. La intoarcerea in tara, este incorporat, impreuna cu colegul sau Bobby Charlton, in Armata Britanica, si isi va sustine cei doi ani de stagiu militar la Royal Army Ordnance Corps. Cu toate acestea i se va permite sa mearga sa joace in continuare la
Manchester United.
      In sezonul 1955-1956, cu toate ca era in armata si nu putea sa participe la toate meciurile lui Manchester, tot reuseste sa adune 33 de partide in tricoul alb-rosu, si sa castige Football Legue la o diferenta de 11 puncte fata de locul doi. Sezonul urmator joaca 34 de meciuri, castiga din nou liga si joaca finala FA Cup, dar o pierde cu 2-1 in fata lui Aston Villa. Tot in acest sezon aduna si sapte participari in ECC Cup, unde impreuna cu echipa ajunge in semifinala competitiei, dar opriti in drumul catre finala de catre Real Madrid. De acum incolo el devenea un titular incontestabil in nationala Angliei, jucand toate cele patru meciuri de calificare pentru mondialul din Suedia '58, si in care a inscris doua goluri. Mai circula zvonul cum ca marile cluburi din Italia doreau sa-l legitimeze. Pe 5 februarie 1958, Duncan Edwards va sustine ultimul sau meci pentru Manchester United, la Belgrad. Cateva ore mai tarziu avionul care trebuia sa ii duca inapoi in Anglia, rateaza decolarea de pe aeroportul din Munchen si se produce acea binecunoscuta catastrofa intrata deja in legenda. Este internat de urgenta la Spitalul Rechts der Isar din Munchen, avand multiple fracturi si cu rinichii grav afectati de pe urma impactului. In prima instanta doctorii erau increzatori ca isi va revenii dar ca nu va mai putea juca niciodata fotbal. Din pacate la doua saptamani de la teribilul accident, Duncan Edwards a decedat la acelasi spital.

                           Semifinala ECC de pe Old Traford dintre Real si United (1957)

A fost inmormantat cinci zile mai tarziu, in Cimitirul din Dudley alaturi de sora sa, in fata a peste 5.000 de oameni.
Toti cei ce au avut ocazia sa il vada jucand sau au jucat cu el, ii lauda abilitatile. Colegul sau Sir Bobby Charlton afirma: "a fost singurul jucator care m-a facut sa ma simt inferior", Tommy Docherty : "nu este nici un dubiu ca Duncan putea devenii cel mai bun jucator care a existat vreodata. Si nu numai in fotbalul britanic, cu United si cu nationala Angliei, ci cel mai bun din intreaga lume. George Best a fost ceva special, la fel si Pele cu Maradona, dar Duncan era mai bun ca ei la toate capitolele.".
Era un jucator exceptional, putea juca in orice pozitie era pus sa o faca. Daca intr-un meci era pus sa joace atacant, putea foarte usor in alt meci sa joace ca fundas central fara mari probleme. Din punct de vedere fizic, era un jucator foarte puternic unii comarandu-l cu "o stanca intr-o mare agitata". Putea pasa si suta cu ambele picioare, fiind recunoscut si pentru suturile sale puternice de la distanta. Ce mai, era un jucator complet! Sir Bobby Charlton: "Physically, he was enormous. He was strong and had a fantastic football brain. His ability was complete — right foot, left foot, long passing, short passing. He did everything instinctively." Datorita rezitentei sale fizice, s-a capatat cu porecle ca "Big Dunc" sau "The Tank". Poseda si o acuratete deosebita in a deposeda adversarul. Din pacate astazi nu prea sunt probe video cu el in actiune, dar toti care l-au vazut au ramas impresionati pe viata de calitatile sale. Se spunea ca era acel tip de jucator  in stare sa castige de unul singur un meci. Tragic e ca destinul nu i-a permis sa isi arate cu adevarat intregul sau potential, plecand dintre noi mult prea devreme, avea doar 21 de ani cand a murit, si urma sa se casatoreasca cu logodnica sa Molly Leech.

     Mai jos am posta cateva videoclipuri in care oamenii care l-au vazut jucand pe Duncan Edwards, vorbesc despre el.

                      In videoclipul de mai jos Sir Bobby Charlton vorbeste de celebra Busby Babes.

       Pe langa acest articol, recomand sa cititi  articolul de la The Independent, si cele de la The Telegraph, si The Times <= aici linkurile.

Duncan Edwards: The greatest

footballer who ever lived?

The Munich air crash of February 1958 destroyed one of the greatest teams in the history of sport. But no member of that tragic Manchester United side was as talented as Duncan Edwards

By James Lawton 

Wednesday, 6 February 2008

• SHARE
• PRINT
• EMAIL
• TEXT SIZE
  • NORMAL
  • LARGE
  • EXTRA LARGE

GETTY IMAGES

Team hero Duncan Edwards

•  MORE PICTURES

There was no way, not then, that you could divide and quantify the grief in the streets that filled with mourners when it came to the burying of the brilliant young football team that perished in Munich 50 years ago today.

Some said that even the sky wept for Manchester United, but really there wasn't so much demand for tragic hyperbole. You couldn't easily exaggerate the pain or the sense of loss, because the footballers known as the Busby Babes had done more than merely accumulate astonishing success in a few brief years: they had painted a future filled with promise, the idea that anything could be achieved.

For the city, which had sustained so many scars in its time, and for a nation beginning to emerge from the rigours and insecurities of war, they represented so many things that could not be contained by the borders of a football pitch. They were youth, and colour, and beautiful accomplishment, and swaggering self-confidence. And when they are remembered tonight in an executive suite at Old Trafford, the space-age stadium which some will always swear has grown directly from the mystical impact of the lost team, and on the terraces of Wembley, where England play a friendly match against Switzerland, the sadness of many who remember 6 February 1958 will inevitably be intensely personal.

Related articles

• A future filled with promise: The Busby Babes of 1958
• Rooney in awe of the ghosts of Munich
• Leading article: Remember them
• The Busby Babes
• The meaning of Munich
• Munich: The forgotten survivor
• Munich air disaster 50th anniversary: 'I woke up in hospital. I thought the other boys must be in another room'
• Search the news archive for more stories

It will be a reminder of that first shock of mortality, of that time on a grey afternoon when winter used to be winter, when you knew suddenly, heartbreakingly, that you, no more than your heroes, would not be allowed to live for ever.

Tonight, though, the perspective of all the years since the British European Airways charter plane slewed off the end of the slush-piled runway of Munich airport and killed eight players, four of them members of the national team, along with officials, journalists and crew members, will carry many back to the moment that they have always felt brought the most crushing blow of all those that came in the tragic episode they will never forget. It was the death, in Rechts der Isar Hospital, 13 days after the crash, of Duncan Edwards.

An extraordinary – and utterly impractical – hope was snuffed out when the news came in; news that Sir Bobby Charlton, a survivor who was rehabilitating among his own people in the North-east, still describes as the worst moment of his life. The fiercely communal dream born of collective pain was that Edwards would win his battle against terrible injuries and would, soon enough, return to the fields he had come to dominate so profoundly that some argued – and still do – that he was potentially the greatest player who ever lived.

When Charlton's mother Cissie put her hand on his shoulder and said: "Big Duncan has gone," he said they were the words he dreaded most, because as long as the big man, still just 21 years of age, was alive, it was as though the worst had not happened, could not happen. This flew in the face of the words of the German doctors, who said it was amazing he had survived the first impact when the plane swept through perimeter fencing and smashed into a house – and that he should survive 13 days was evidence of a staggering will.

That belief in himself, and his destiny, was still evident beneath the oxygen tent where Charlton found him when he walked up the stairs to the emergency ward. "Where the bloody hell have you been?" asked Edwards in a voice so strong it both startled Charlton and filled him with irrational hope. "I've been waiting for you all this time."

Charlton said this week: "The other day, I came upon a picture taken of the United youth team which won the FA Youth Cup, and once more I caught my breath. Duncan was twice as big as any other player.

"In those first days after the crash it seemed that Duncan was the key to everything. If he survived, so might we all in our spirit and our willingness to fight on. Of course we would always grieve for the lads who had gone, great players and men we loved, but Duncan seemed to go beyond everything. You see, he was so good; when he was around you thought anything was possible.

"He was more than a great player – sometimes he seemed like some bright light in the sky. He was a giant, and even today his loss is the hardest thing to bear."

In fact, Edwards was less than 6ft tall, but everyone agrees that his aura was immense. When he joined the England team for the first time he was just 18, but a picture taken on the training pitch makes a mockery of such tender years. It shows three players chatting jovially as they run around the pitch. One is Billy Wright, the England captain who would win 105 caps. One was Stanley Matthews, a forward of already legendary skills. Edwards is in the middle. He might be chatting with teenage friends on the way to the cinema.

The England player Tom Finney recalls: "He was so strong people could only see the power, but he had a most delicate touch. Manchester United came back and prospered after the crash, but they never had better than the boys of '58. It is very sad to think what he might have done if he had been allowed. Unquestionably he would have been in the very highest rank."

Such was the authority and passion of Duncan Edwards on the field that it is hard to believe that his place in the game was once threatened by an interest in folk dancing, at which he excelled so much in his secondary school in Dudley, West Midlands, that he had to choose between a national competition and a trial with the England schoolboy football team. After much persuasion, he chose football – and Manchester United were so relieved that they sent their trainer Bert Whalley (who also died in Munich) to sign him in the small hours of the morning.

In those days, financial inducements were illegal. So the legend is that Edwards signed for United, and resisted the overtures of the powerful neighbouring club Wolverhampton Wanderers, simply because he saw the promise of the Manchester club's youth policy. It thus may have been entirely coincidental that his mother, Sarah, soon owned one of the finest washing machines in England. It may, however, have been her reward for listening to the advice of onlookers when she saw her son, then nine, playing in a pitched battle of a game against much bigger boys and some men on a patch of waste ground.

She walked into the fray, with the same determination with which she confronted a burglar shortly before she died at the age of 93 five years ago, and was about to drag her son home. But she was told that no boy had ever so dramatically announced his right to play against any opponent, however large, however old.

Munich meant that we will never know how good Edwards would have proved, but the adoring Charlton, for whom Edwards scoured an army camp in Shropshire for a decent mattress when he joined his older team-mate for national service, is scarcely an isolated witness.

Don Revie, the star of Manchester City who would emerge as one of England's most successful managers with Leeds United, was stunned when Edwards joined him in the England team.

Said Revie: "You don't hear many professionals talk lightly of greatness because it is so rare, but that is what I saw in Duncan Edwards the first time I set eyes on him. He reached the same fabulous standard at left-half, centre-half, inside-left and centre-forward. He is the kind of player managers dream about."

Certainly Jimmy Murphy, the man who stood in for the badly injured Matt Busby, shared Revie's belief the moment he saw the boy easily produce his power and his control. When the tough Murphy, a wartime army instructor, was found sobbing in a back corridor of the Munich hospital, there were many reasons for his pain, but no one doubted that it was the loss of Big Duncan that had left him most stricken.

When the 15-year-old Charlton had arrived in Manchester, Murphy met him at the railway station and drove him to his digs. All the time the old football man talked of Edwards, the diamond he was polishing as though it was the great vocation, the great gift, of his life. Charlton recalls: "I was tempted to say, wait a minute, no one's that good. I'm glad I didn't, because Duncan was everything Jimmy Murphy said he was.

"The last time I played with Duncan was in Belgrade, when we qualified for the semi-finals of the European Cup the day before the crash. I was convinced we were going to win the trophy against Real Madrid at the second time of asking, and I believed that, with him, England would march on to win the World Cup later that year in Sweden. Pele stole everyone's attention in that tournament, but if Edwards had been there I swear he would have had a challenger.

"Duncan had everything. He had strength and character that just spilled out of him on the field. I'm absolutely sure that if his career had had a decent span he would have proved himself the greatest player we had ever seen. Yes, I know the great players – Pele, Maradona, Best, Law, Greaves and my great favourite Alfredo di Stefano – but my point was that he was better in every phase of the game. If you asked such players as Stanley Matthews and Tom Finney about Duncan their answers were always the same: they had seen nothing like him.

"Duncan could do anything. If the goalkeeper kicked the ball downfield, he would be heading it, if there was a corner kick he would be knocking the ball in, and if someone was running through he would be the one to dispossess him. So many times he made the rest of us feel like pygmies."

John Giles, a young Dubliner who would later win an FA Cup with United before proving himself one of the great midfield players with Leeds United, didn't see a superstar when he encountered Edwards on his first day at Old Trafford. Rather, he saw a big and rather guileless lad. "He was sitting on a wall eating an apple," recalls Giles, "and he didn't seem to have a care in the world."

The Irishman, and another player, the late John Docherty, a brilliant Busby Babe until he was stopped by chronic knee problems, were not as sure as Charlton about the prodigy's supreme ability to play anywhere on the field. Giles believes that John Charles of Leeds, Juventus and Wales, might have had a shade more delicacy of touch at the front of the attack, and Docherty's theory was that Edwards's natural habitat was the centre of defence, where he "would probably have matured into the very best we have ever seen".

Before an important youth match against Chelsea, at that time when Edwards dominated all around him, Murphy was worried that teamwork might be suffering in the shadow of one player's talent. So he said: "I want you to develop your own games; when you get the ball, don't automatically give it to Duncan. Look for a few options."

At half-time, United were trailing and Murphy was contemplating a rare and unthinkable defeat. His team talk was brief: "Remember, boys, I said not to give Duncan the ball at every opportunity. Well, forget it. Give him the fucking ball whenever you can." They did and United won, comfortably.

There may be more lyrical testaments to the truncated glory of the Busby Babes. There may be wider appreciations of the team that had won two league titles on the run and were threatening the power of Real Madrid, at no more cost than a few washing machines and the odd 12in black and white television set.

No, United were not a one-man team. They had Roger Byrne, a superbly original full-back, who also captained England. They had Eddie "Snakehips" Colman, who had a wonderful swivel and the swagger of his hero Frank Sinatra. They had Liam "Billy" Whelan, a Dubliner who so impressed the Brazilians in a youth tournament that they wanted to adopt him and take him home to the Maracana stadium. They had Tommy Taylor and David Pegg, from mining country, who with Edwards and Byrne were key members of the England team. They had Mark Jones, a centre-half from Yorkshire, who always made a point of encouraging the emerging young star Charlton.

But then, when tribute is paid to Manchester United tonight, when the intervening years shrivel and so many are young again in the memory of that beautiful, doomed team, inevitably there will be one regret above all others. It was that we never got to see if it was really true that Duncan Edwards was the greatest player who, despite his epic fight, never got to live. Not in the fullness of his talent. Not in the haunting reach of all his possibilities.


Pe final, avand in vedera ca in articolul precedent am spus ca acest articol va fii ca o continuare, va las la incheiere, un videoclip despre acel dezastru aerian din 1958. Salutari!